Poveste - cand nu esti aici, dar nici acolo

Si a plecat...nu i se mai vedea nici umbra. Acum doua minute se oprise pe acelasi trotuar unde in fiecare dimineata ea se opreste sa priveasca cum masinile ii trezesc simturile brusc iar muzica incepe timid sa ii gadile urechile. El statea in umbra unui copac cand noaptea mustacea si ii facea cu ochiul becului ce strajuia scara vecina. Repeta ritualul ei fara sa stie: castile in urechi, masinile ce trec, poteca spre bulevard. A spus ca poate sa gaseasca statia, va fi ca o mica aventura. Totul se vedea prin ochii ei de la inaltimea balconului construit strategic de maini deja putrezite, totul se vedea prin suvitele ce-i fluturau in vantul aspru de iarna-primavara. Cu cateva momente inainte sa iasa el din scara si sa apuce bulevardul de picioare se repezise ca un satelit sa il mai vada. Era pentru prima oara cand pleca singur, era pentru ultima oara cand mai pleca. El ii scrisese inainte sa plece, sa nu il mai sarute pe genunchi, sa se opreasca, sa omoare sursa, sa extraga o bila fara numar, doar in doua culori. Nimic inainte de asta, sau poate totul. Carti ale mele, ale tale, ale lor, miros de mine, miros de tine, inainte drumul, sau poate inapoi. Nu mai stiu cum a pornit totul, de la o poezie in care nimeni nu se iubeste.
Inceput.