Dama cu liliac

Ai crezut ca sunt obsedata de moarte. Am compus despre moarte, am visat ca fug de moarte si am surzit cand mi s-a spus despre moarte. Dar nu acum. Acum dau cameliile pe liliac si fug de mirosul de pamant proaspat intors. Imi doresc inca sa miros praful asfaltului tocit de atatea picioare, imi doresc inca sa ascult muzica mea stransa din trecut si daruita in prezent, imi doresc inca sa privesc cerul in joaca prin umbrela mov intr-o zi torida de vara, imi doresc sa simt apa fierbinte dupa atatea zile de apa rece si imi doresc sa imi miroasa parul mereu a scortisoara. Nu mai simt cum clorul se ridica in urma pasilor unor straini, ci simt doar miros de liliac strans in suflet de zile si de flori de camp strivite de maini mari si daruite unor maini mici ascunse intr-o carte despre viata. Imi pastrez locurile umblate si incerc sa resimt senzatii pe care mi-am dorit sa nu le suprim din colturile mintii. Imi pastrez cuvintele pe care nu le-am spus pentru ca toate celelalte pe care le-am spus consumasera momentul. Si mai pastrez cioburile pe care nu le-am spart niciodata pentru ca erau singurul tot pe care mi-l daruisei. Tot ce am strans ma ajuta sa vad si sa aud, ma ajuta sa te descopar pe noul tu care va deveni in curand vechi. Totul pe care l-am strans eu ma ajuta sa imi scriu lumea si sa o recitesc cu ochii inchisi, sa o plimb prin locuri straine si sa fiu locatar de imprumut. Apoi am construit o forma de viata.
Tu nu ai fost acolo, nu?